sebant.ro

Cica bancile din Romania se modernizeaza, se informatizeaza, se digitalizeaza… si asa e. Ati observat toate au home-auto-smartphone-banking. Tranzactiile merg una-doua; bineinteles daca platesti comisionu’; faci plati online mintenash; bineinteles daca decartezi comisionu’; la magazine imediat se sare cu POS-ul pe tine; bineinteles daca… Ca sa nu mai vorbesc de direct debit care este incredibil de rapid si effortless.

Dar a incercat cineva sa inchida un cont? Se intampla cu viteza luminii. Va spun eu ca am incercat. Pasii sunt urmatorii:

Te duci la banca pe 3 ianuarie (oau e deschis). Imediat dupa ce intrii (cred ca e valabil pentru orice banca) apare prima dilema: ma duc la ghiseul ala unde se sta in picioare sau la consultantii financiari care te invita pe scaun? Decid in cateva fractiuni de secunda. Nici nu e greu. Daca as fi banca, as fi amabil cu cineva care nu mai vrea sa decarteze taxe si comisoane la mine? Raspuns: Nu. Deci, cu riscul de rigoare, aleg sa stau in picioare.

Scot bolintinul, scot cardul si spun o poezie cat mai coerenta. Mos Craciun exista! Scoate o hartie, scoate un pix si imi da instructiunile de completare. Incredibil, dar foaia este A4 scrisa doar pe o fata, fara stelutze si note de subsol cu font de 6. Se poate citi si completa cu 300.000 km/s. Mai mult decat atat, inteleg tot ce scrie acolo. Super! Mai ca imi pare rau ca plec de la ei. Nu inteleg clar din atitudinea functionarei de la banca si din microexpresiile faciale daca e doar obosita dupa petrecerea de revelion, sictirita de job-ul de kkt pe care crede ca il are (poate e in preaviz) sau pur si simplu nu ii pasa. Pare cand amabila cand indiferenta. Dar sa nu deviem. Cal Lightman nu exista. E doar un personaj de film, serial, pe care il recomand, primele 1,5 serii (“Lie to me”).

Bun, deci sa revenim. Taie cardul, nu inainte de a-mi spune ca mai am vreo 30 de lei pe el si ma invita sa ii scot de la bancomat. Care bancomat se afla in spatele oamenilor care stau la rand dupa mine. Decid sa ii scutesc pe indivizi de a astepta dupa mine mai mult decat e nevoie. Pentru un leu doi in plus ii cer direct din casa, de la doamna din fata mea. “end hir ui go”

– Nu se poate sa va dau eu banii.  Pe marti-miercuri veniti din nou. Pana atunci trebuie sa se inchida cardul. Cand veniti lichidam si contul.

Si jap, taie cardul cu foarfeca, prinde bucatile cu o agrafa de cererea de inchidere card, ii face o copie xerox si mi-o da. Ce mi-e vineri, ce mi-e miercuri, zic. Oricum vreau sa scap de ei.

– La revedere!

Si ad literam la revedere a fost. Nu cu aceeasi doamna ci cu alte colege de la aceeasi banca, alte sucursale.

Prima revedere a fost nu miercuri, ci vineri ca incepusem lucrul si nu puteam merge la banca oricum si oricand. Intru, buna seara, bolintinul, foaia, poezia si stupoare:

– Ati venit prea repede! Cardul nu s-a inchis inca. In mod normal dureaza 10 zile lucratoare. Cand a fost depusa cererea? In 3? Veniti peste o saptamana.

– Imi puteti da un numar de telefon ca sa nu bat drumurile degeaba, cum deja am facut?

– Nu va pot da informatii prin telefon.

Cu siguranta fata mea exprima altceva, astfel ca intr-un moment de marinimie a notat pe un post-it 6 cifre, daca nu la intamplare atunci de la centrala (unde mi-ar fi raspuns un robot).

Se face joi, inainte de vineri. Eram oricum in oras. Ma risc. In cel mai rau caz nu e gata. Oricum am deja multiple motive sa fiu impacat cu decizia de a renunta la ei. Ma pun la coada la ghiseu. Astept. Rezonabil. Bolintinul, hartia, poezia.

– Mergeti la colegele mele de la birou va rog!

– Unde?

– La persoane fizice. Aici in fata.

“Colegele mele” = o colega. Restul colegelor erau clienti care asteptau rabdatori sa le vina randul. Astept. Deja nu mai era rezonabil. Se elibereaza colega. Dau sa o abordez. Imi zambeste strapezit si imi explica ca mai are pe cineva, care astepta in celalalt colt al agentiei. Cu tot respectul pentru persoanele in varsta, ma ingrozesc cand vad ca este vorba despre o pensionara care aveam sa aflu vrea sa isi deschida un cont de pensie etc. My God! Nu terminam azi.

Trece un sfert de ora si aud un providential: – Poftiti aici domnu’! Ma dezmeticesc si surpriza: era aceeasi persoana de la ghiseu. Si-a inchis casa, se terminase programul.

– Haideti sa vedem.

Bolintinul, foaia, poezia.

– Aaaaa. In mod normal dureaza 30 de zile. Nu cred ca s-a inchis cardul. Si abia apoi putem inchide contul.

Pentru cine nu a inteles era a treia persoana care imi spune alta poveste de adormit copiii. Si omoara tastatura si “maus-ul” vreo doua minute.

– Hm. Uite ca s-a inchis cardul. Completati foaia aceasta va rog.

Si-mi intinde o alta foaie (de data asta scrisa pe ambele parti).

– Mai aveti 31 de lei in cont. Pfuai si tocmai am inchis casa. Nu pot sa va inchid contul ca trebuie sa va eliberez banii.

Si se uita cu compasiune la mine.

– Haideti maine… sau stati sa vad daca colega a inchis.

Ma rog fierbinte sa nu fi inchis… Rugile mi-au fost ascultate.

– Mergeti la colega.

Si imi da un post-it cu suma pe care o mai aveam in cont… din care ostentativ era scazut comisionul.

Ma duc la colega. Bang. Dublul varstei celei cu care discutasem inainte. Amabilitatea invers proportionala. Numara banii. Si erau frate bani nu gluma. Se opreste. O salut… doar eu. Ii dau biletelul, incerc sa ii explic ce vreau. Uimitor cat profesionalism. Intelege totul fara sa se uite la mine sau sa imi raspunda ceva. Imi da la semnat o foaie, apoi banii. Ii multumesc si atat, ca mi-e frica sa spun “la revedere”. Ma intorc triumfator la colega cu varsta pe jumatate. Foaia era semi completata. O complet completez eu. Semnez. O ia, mai completeaza pe ea. Ii face o sfanta copie Xerox. Se intoarce imi inmaneaza copia si… gata.

– Ok. Deci e inchis?

– Da. Asta a fost.

Multumesccuplacere… “shit” am zis: larevedere. Plec, convins ca acest la revedere va fi de fapt inteles drept “adio si n-am cuvinte”.

Nu trece jumate de ora. Suna telefonul. Numar de fix, nerecunoscut de agenda. Nu raspund ca eram in discutie cu un coleg. Urma sa sun eu. Totusi persoana insista. Raspund si aud:

– Domnul Sebastian Olteanu? De la banca va sun. Ati fost mai devreme sa inchideti un cont. Din pacate buletinul dumneavoastra nu este in baza de date a bancii si de aceea nu va putem inchide contul. Va rog sa reveniti maine cu buletinul sa il inregistram. Multumesc.

Stupefiat nu pot raspunde decat cu fatidicul: La revedere.

A doua zi am uitat ca trebuie sa mai merg la banca. In urmatoarea insa, week-end fiind, dau peste o agentie in Mall deschisa si imi amintesc. Ia sa vedem poate rezolv. Intru. Prima decizie e simpla: sunt doar doua colege la ghiseu. Ma duc la una din ele. Bolintinul, foile, poezia (una noua adaptata noii situatii). Ii repet poezia de mai multe ori, pentru ca nu intelege. Nici mie nu mi-era usor sa o recit, ca nici eu nu intelegeam care e problema bancii cu buletinul meu care nu e in baza lor de date. Nu intelege. Ma trimite la colega. (Ma intreb, daca mergeam din prima la colega, aceasta m-ar fi trimis la colega?). Nu mai conteaza. Poezia.  Incepe si baga la tastatura si la “maus”. Dupa cateva minute de tacere stanjenitoare, timp in care am invatat pe de rost tot biroul inclusiv fetele celor doua, decid sa ma uit afara prin vitrina. Isi da seama ca dureaza prea mult si imi zice:

– Sa stiti ca dureaza vreo 10-15 minute!

Nu stiu daca astepta vreo alta reactie de la mine, dar am zis

– Bine.

Si i-a dat drumul la tastat si click-doubleclick. La greu. Din cand in cand o intreba pe colega una alta. Din cate intelegeam ceva nu mergea. Se ridica si scaneaza buletinul. E semn bun. Se intoarce. Baga iar la qwerty. Redau din discutia celor doua colege:

– Uite draga ca nu il gaseste.

– Da. Sa stii ca pe calculatorul asta softul a mai facut probleme. Mi-a spus Emilia ieri. Si ea a avut probleme.

– Hmmm.

pauza

– Uite nici pe mine nu ma gaseste.

– Ti-am zis ca face fitze.

– Da. Nu merge.

– Imi pare rau domnu’. Dar nu merge softu’ Sa mergeti saptamana voiitoare la colega cu care ati vorbit. Noi nu putem de aici.

– Bine. La revedere.

Nici nu imi mai pasa ca e la revedere sau adio. Deja o ard pe campii cu contul asta.

Inca nu am fost cu buletinul la colega si inchei aici aceasta povestire, sperand ca maine va fi chiar numai o formalitate.

La revedere!

PS In opozitie cu scremerea aceasta de aproape o luna pentru inchiderea unui cont, nu v-a sunat nimeni de la banca pana acum (un operator oarecare) sa va spuna mecanic ca aceasta convorbire este inregistrata si ca are o oferta speciala pentru dumneavoastra, client fidel si ca daca sunteti de acord, va deschide contul acum pe loc. Trebuie doar sa va dati acordul telefonic… convorbirea este oricum inregistrata. Cine se plange ca merg lucrurile greu la banci este necinstit: deschidere de cont cu viteza sunetului, inchidere de cont cu viteza luminii… stinse.