M-am trezit intr-o duminica dimineata ca nu am ce face. Si m-am decis sa merg sa dau o tura cu karting-ul sub pod in Gangnam. Si pe drum am trecut pe langa complexul sportiv olimpic unde se pregatea un meci de baseball. Si atunci ce mi-am zis: oricum una din cele trei dorinte pe care le-as avea daca as fi singur pe o insula este sa merg la un meci de baseball. Atata doar ca nu sunt singur pe o insula, ci pe o peninsula, desi la cat de prietenosi sunt vecinii din nord, stim cu totii ca in Korea de Sud nu se ajunge decat pe apa, prin aer sau prin tunel.. la fel ca pe o insula. Asa ca gata, ma bag la meci. Karting-ul sa mai astepte.
Mai intai dau o tura sa studiez situatia: KFC, Burger King, 7 Eleven, Mc Donalds etc. Reperez si casa de bilete. Casele. Totul in coreeana. Sa vedem. S-ar putea sa fie mai complicat. Stim cu totii ca pe un stadion daca vrei sa intri trebuie sa alegi biletul in functie de pozitionare: peluza, tribuna gazdelor, tribuna oaspetilor, VIP si asa mai departe. Si preturile sunt diferite. Bashca: abonament lunar, anual, bilet cu reducere pentru copii, familii, grupuri organizate, pensionari, veterani de razboi, gravide si lauze, persoane cu handicap, nevazatori, organizatori… Sunt convins ca lista de preturi cuprindea toate aceste categorii… atata doar ca era scrisa in limba, da ati ghicit, coreeana. Apoi unde mai pui ca nici nu stiam exact ce vreau. Totusi providentza face ca un grup de US marins sa stea la coada chiar in fata mea. M-am scos. Astia sigur stiu ce si cum.
“- Hi guys. Whatchyoudoin’! Can you explain me how much is a ticket?
– Ahhhh. There are different prices. Check the list.
– Sa mori tu bai flamingo!? Check the list? Tu nu vezi ca e scrisa in spaniola si eu sunt filipinez? Ok guys. Thanks. Enjoy. Ce m-ati mai ajutat! Sa va dea Obama sanatate si sa va repatrieze inainte sa inceapa razboiul intre Nord si Sud. Voi de ce plm stati la coada? Ce bilete luati? Prosti mai sunteti. Noroc cu bata aia de baseball din mana si noroc ca sunteti mai multi, ca altfel va ziceam vreo doua…”
Asadar dupa aceste indicatii foarte pretioase date de red-necks am facut ceea ce ar face orice inginer care se respecta. Am scos smartphone-ul si am tastat sfios veveve.ticketlink.co.kr. Sfios pentru ca stiam ca daca adresa se termina in .kr, atunci am (pi) la suta sanse sa fie tradusa in 3 limbi de circulatie internationala: coreeana, chineza si japoneza. qed
No ce variante mai am… sa ma bag la shpertzari. E plin de ei. Toti vand bilete si se jura ca pretul este cel de la casa de bilete. Dar nici unul nu intelege intrebarea mea: “- Si unde e locul. In ce peluza?”.
Inca un caucazian. Imi zambeste. Il abordez. Pare mai intelectual.
“- Can you help me bla bla bla
– Yes bla bla I mean bla bla you know bla bla I mean bla bla it’s like bla bla you know bla bla.
– Yes, sure. I know bla bla. Thank you. Bye”
Am memorat de cate ori a zis bla bla, am derivat si apoi rezultatul l-am integrat pe multimea numerelor naturale si am inteles un singur lucru: s-ar putea ca outfield pretul sa fie 8 dolari. Aha in sfarsit am inteles. Dar stai. Shit. Ce draq inseamna outfield. Nu mai conteza: exista un bilet care costa 8 dolari. Se incadreaza in buget si in asteptarile mele. Il luam pe asta. Si l-am luat, desi gagica de la casa de bilete, cu harta stadionului in fata nu a reusit sa imi explice unde e locul. Na, zic, nu-i bai. I’m in.
Le fac un semn discret cu degetul mijlociu soldatilor americani si ma indrept spre una din portile de intrare pe stadion. Prima poarta de langa casa de bilete. Oau. Incredibil. Parca as fi fost de o suta de ori acolo. Am nimerit din prima intrarea potrivita. Il intreb pe ala de la poarta la cat e meciul. Asta (tocmai picat de pe luna) il intreaba pe coleg si aflu ca mai e o ora pana incepe meciul. Totusi intru. Nu vreau sa ma inghesui sau Doamne Fereste sa pierd inceputul 🙂
Repede, ma asez sa prind loc (ca biletul la cat de ieftin a fost nu preciza si un loc anume) si imi fac un selfie. Gata. Ma relaxez. Poate sa inceapa si furtuna sa se ia curentul si sa se intrerupa meciul, eu am fost pe stadion la baseball in Seoul.
Stau destul de bine. Mai bine ca la Metallica. Nu ploua, nu se intrerupe curentul si meciul incepe. Nu inainte sa cantam imnul national coreean, in picioare, cu inima la mana dreapta, cu lacrimi in ochi si gura plina de diverse alimente din gama fast food mentionate mai sus. Nu gura mea, ca eu mancasem. Ma refeream la gurile flamande din jurul meu. Simpatici vecinii mei. Toti au cate doua trei caserole de mancare si cel putin o bere sau doua. Ca sa fiu mai plastic si sa intelegeti mai bine, fiecare grup de 1,2 sau mai multi spectatori umpleau 1,2 sau mai multe scaune de mancare si bautura. Dar nici unul nu avea semintze de floarea soarelui sau de bostan si toti si-au aruncat constiincios resturile si ambalajele la pubela albastra care se vede un pic, in spatele meu, imediat sub umarul drept, practic in stanga, acolo unde puteti zari si un cap mic, care pare de copil, dar de fapt este de adult, si pentru ca aici adultii sunt doar un pic mai mari decat copiii, si pentru ca e si la distanta pare cap de copil 🙂 Oricum nu-i asa important.
Asadar sa revenim: imn, mancare si gata meciul a inceput. Ole ole. Tribunele au inceput sa isi incurajeze echipele favorite. Ok. Pana aici inteleg. E ca la fotbal. Sunt doua echipe. Aaaa e simplu. Ca la Steaua – Dinamo. Bun deci daca e pe echipe, oare cine joaca azi? Trebuie sa aflu. Poate ma intreaba cineva: “- Oau Sebane. Ai fost la meci de baseball. Cine a jucat?” Ce-o sa raspund: “- Unii in alb cu unii in gri inchis?” Bun. Deci sa mai studiem. Gata. Nu dureaza mult: Bears vs Eagles. Super. Haide ursilor. Hai baieti. Ole ole.
Incerc sa inteleg regulile, dar e inutil, pentru ca de cate ori mi se pare ca e actiune, adica fie, in sfarsit nimereste unul mingea cu bata, fie incep oamenii sa alerge pe teren, in tribune nu e mare vanzoleala. Uneori insa e. Dar nu inteleg exact cand trebuie sa ma entuziasmez si cand nu. Galeriile canta in delir: coloana sonora de la Indiana Jones (cu versuri coreene, cel mai probabil adaptate), bambolero (cu versuri coreene), we are the champions (in coreeana) si multe alte shlagare coreene cu versuri in coreeana. E frumos totusi.
In sfarsit ma sincronizez cu multimea. Dupa cateva incercari nereusite a bagat unul o lovitura intr-adevar impresionanta, mingea a zburat din bata lui, care se afla atasata de jucator in coltul terenului care poate fi zarit deasupra capului meu, pe axa cu nara dreapta, practic cea din stanga imaginii, asadar a zburat mingea pana in tribune unde eram si eu, doar ca un pic mai la dreapta, adica mai in stanga imaginii.
In rest pe teren e liniste si pace. Din cand in cand mai nimereste cate unul mingea (dar rar) sau o mai ia la fuga altul in jurul terenului, se mai schimba intre ei. E la fel de palpitant ca la un simultan de sah cu Elisabeta Polihroniade acum 25-30 de ani. Dar in tribune se canta si se tipa ca la Chelsea vs Real Madrid. Cand se schimba ala cu bata (cred ca e cel mai important jucator de pe teren, dar nu garantez) uneori lumea tipa ca si cand ar intra Messi.
Si daca vad ca intuitia nu ma ajuta pentru a intelege regulile acestui joc fascinant, atunci ce face un inginer care se respecta, inainte sa dea google search? Incearca varianta stiintifica. Spargem problema in mai multe probleme mai mici care pot fi separat intelese, pentru ca fiind mai mici sunt mai simple. Asa ca aleg sa inteleg ce fac jucatorii care sunt pozitionati in apropierea mea. In dreptul capului meu, mai precis in spate, practic nu se vede. Iata o noua poza ca sa fie mai clar.
Teoretic, daca inlaturati capul din imaginea anterioara, veti descoperi ca acolo era postul jucatorului cu numarul 50 (as putea sa jur ca nu-s mai mult de 15-20 de persoane pe teren… dar cine sunt eu sa judec regulile baseball-ului). In sfarsit. Cand nu se odihnea pe banca de rezerve, tipul asta a stat 3 ore in locul acela, aproape nemiscat. Pentru ca era cu spatele la noi, si-a permis de asemenea, timp de trei ore, sa se scarpine la cojones nestingherit, desi orice barbat intelegea foarte bine miscarile lui subtil ascunse sub manusa supradimensionata, pe care sunt convins ca stiti, face parte din echipamentul baseballistilor. Grea misiune, n-am ce zice. Probabil se antreneaza zilnic pentru asta… si mai ia si salariu. dar ca sa nu fiu rautacios, a avut si parte de actiune. De doua ori mingea a ajuns la el. Prima oara a prins-o elegant in uralele multimii. A doua oara a plonjat in genunchi si a stricat cu siguranta iremediabil pantalonii aceia de un alb imaculat.
Alteori, de la atata efort se flexa in pozitia pe care o puteti vedea in imaginea din dreapta.
Apoi se indrepta de spate si o lua de la capat cu cojones. Dupa care trecea pe banca. Veneau aia in gri. Si tot asa vreo trei ore. Nu stiu ce-a facut cat timp am fost eu la buda, dar probabil ca a executat aceleasi miscari.
Dar apropos de buda. M-am dus s-o vizitez. Nu am poza de acolo. Mi-a fost rusine sa fac. dar practic budele erau sub mine (adica sub locul in care eram eu).
Daaaaa. Tara civilizata. WC-ul de barbati, imediat langa cel de femei. Frumos semnalizat cu un semn mare si citet pe care langa hieroglife era si un desen cu un barbat. Deschid usa si ce sa vezi? 5 pisoare. Toate erau folosite. In spatele celor care mictzionau la greu berile baute in prealabil, stateau alti 2-3 care asteptau nerabdatori sa faca acelasi lucru. Dar stateau exact ca la coada la lapte. Ca sa fie clar: fiecare din cei care faceau pipi, aveau cate un vecin in dreapta, unul in stanga, minim 2-3 in spate si tot cam atatia pe fiecare diagonala. Oricat de urgent ar fi, mie mi-a pierit brusc. Sfincterele si rinichii s-au contractat brusc si au transmis prin sinapse neuronale un singur mesaj: intra in cabina. Ceea ce am facut. Pentru ca erau libere. V-am zis, tara civilizata. Numarul unu la pisoar; numarul doi in cabina. Eu fiind roman aveam circumstante atenuante. Oricum nu stie nimeni ce fac eu si oricum nu e treaba nimanui. Daca vreau pot sa simulez un numarul doi, ma asez pe vine dar execut doar numarul unu. Ei, dar in cabina, surpriza: desi eram in coreea am dat peste o buda turceasca. Dar ce mai conta. Mie nu-mi trebuia buda de fapt, ci un loc intim unde sa pot sa ma pish fara sa fiu supravegheat. Am mai avut o dilema, dar chiar n-a mai contat. Totusi v-o spun… asa de placere: buda turceasca era amplasata transversal fata de intrare si mi-a luat cateva secunde bune pana am inteles care e fata si care e spatele ei. Oricum am facut. Si am tras si apa. N-am dat pe langa. Nu se face. Sunt inca intr-o tara civilizata.
M-am intors la numarul 50. Am sumarizat rolul lui in meci usor: sta si asteapta sa vina mingea. Cand vine o arunca inapoi. Si la reprizele impare se duce pe banca si asteapta sa-i vina iar randul. Acestea fiind stabilite, am incetat sa mai fac vreun efort in a intelege regulile jocului. Am mai cascat vreo cateva zeci de minute. Apoi Bears au castigat meciul… sau Eagles. Nu stiu exact, ca eu m-am saturat si am plecat inainte sa se termine. Era la mijlocul reprizei 8 sau 9 din 11 sau 12 parca. Nu stiu exact.
Superb meci. Intens. Ole ole. data viitoare imi ascult instinctul primordial, si ma duc la karting.
Simpatic!